Nicu Covaci și Moni Bordeianu, lucruri nespuse: cum poți să renaști la nesfârșit prin muzică și cum i-a schimbat tânărul Phoenix

  1. Ce vor vedea fanii in turneul ”Vremuri- Remember the 60s”?

Nicu Covaci: Se vor interpreta în primul rând piesele cântate de Phoenix în anii 60. Desigur că formula de atunci era alta dar cu Dzidek, un foarte experimentat muzician și cu Roxana la tobe, care este foarte     talentată, vom reuși să refacem atmosfera tipică acelor ani. Se vor folosi cam aceleași instrumente și se va pune accentul pe coruri și piese cântate pe mai multe voci. Cântăm și Beatles, Rolling Stones, The Doors, Kinks, și diferite piese care ne-au plăcut nouă în anii 60.

Moni Bordeianu: Doi prieteni, 4 artiști, care vor încerca să transmită publicului bucuria pe care ei o simt cântând melodiile de care au fost     influențati și care au însemnat atât de mult unei lumi întregi.

  1. Fiecare membru al formației Phoenix, în istoria sa de peste 50 de ani, a avut proiecte personale: de la Kamocsa Bela până la Mircea Baniciu, Ovidiu Lipan, Cristi Gram, și acum, de exemplu, Andrei și toboșarul-minune Flavius Hosu. Singurul care nu s-a desprins de pasăre în toți acești ani a fost Nicu Covaci. De ce acum? Ai așteptat acestă ”renaștere”, care s-a întâmplat în 2014 și pe care aproape nimeni nu o mai credea posibilă, pentru a simți că te poți dedica ulterior și unui proiect personal?

Nicu Covaci: Proiectul îi este dedicat lui Moni, cel care a trăit și a cântat împreună cu mine în anii `60. Moni a plecat cu familia în SUA în 1969 și noi am continuat, schimbând stilul în etno-rock. Nu este vorba neapărat de un proiect personal Nicu Covaci, proiectul meu este unic și este PHOENIX. Proiectele personale ale membrilor au apărut pe de o parte din cauza drumului strict de urmat în Phoenix, și pe de altă parte din nevoi financiare.

  1. Repertoriul acestui turneu include compoziții celebre pe care le-ați interpretat în anii 60, înainte ca Phoenix să își găsească stilul personal, unic, eliberat de influențe exterioare. Cât de mult vă mai regăsiți în mesajul acelei muzici? Majoritatea pieselor din playlistul acestui turneu sunt cântece de dragoste….

Nicu Covaci: Recunosc că nu m-au pasionat niciodată cântecele de dragoste însă la ora aceea stilul nostru încă nu era bine definit și  toți textierii scriau ce le trecea prin cap. Încetul cu încetul s-a definit acel drum inițial foarte subtil, de nesupunere și de gândire liberă.  El a fost urmat și a apărut Phoenix-ul cu acele influențe de folclor precreștin, mai târziu. Dar eu regăsesc părți din mine, într-o proporție sau alta, în tot ceea ce cânt… Altfel aș fi un artist fals.

Moni Bordeianu: Nu are nimic în comun cu ceea ce s-a compus la Phoenix mai târziu. ”Vremuri”, ”Canarul”, ”Totusi ca voi sint”, ”Nebunul cu ochii închiși” sau ”Ar vrea un eschimos” nu sunt cântece de dragoste, ci mesaje foarte subtile la adresa unui sistem represiv, injust, care pur și simplu își bătea joc de popor. Se cânta doar în stilul de atunci, ceea ce nu a însemnat că era ceva copiat. Cântecele compuse de noi erau foarte tipice și originale, așa era Phoenix pentru vremea aceea.

Repertoriul la începuturile nostre ca „Sfinții” era cu ce vom face în acest turneu. O întoarcere la bucuria si euforia pe care o simțeam atunci făcând muzică.

  1. Deci Nicu Covaci poate să fie și sensibil, să transmită prin muzică un altfel de mesaj decât cel cu care ne-am obișnuit? Nu ne imaginam să îl mai vedem cântând ”and if you saw my love, you’ll love her too”…

Nicu Covaci: Nu știu și nu-mi pot închipui de ce mă consideră lumea un tip insensibil… Tocmai datorită sensibilității mele reacționez cum reacționez când văd răul. Sunt convins și decis că răul trebuie stârpit din fașă căci dacă îl lași să se împrăștie nu îți faci bine nici ție și nici celor din jur…  La ora aceasta întreaga țară are nevoie de niște mesaje încurajatoare față de situația în care se află și nu îmi pierd timpul cu probleme personale. Muzică distractivă sau manele să facă alții!!! Dar au fost multe momente în viața mea când am compus și altfel de piese. Presupun însă că nu toată lumea observa sensibilitatea la piese ca și Canarul, Mugur de fluier, To my brothers sau The measure of a man…

Moni Bordeianu: In ce privește o aumită sensibilitate profundă, eu cred sincer că Nicu e de fapt mai sensibil ca mine, dar nu o arată.

  1. Moni Bordeianu e văzut ca un artist al frumosului și al iubirii, de la ”Știu că mă iubești” și până la ultimul său album – ”Back to the future” din 2010.  La polul opus îl avem pe Nicu Covaci, cel care tocmai l-a invocat pe Vlad Țepeș: un artist preocupat de cu totul alte probleme, de social și politic, imprevizibil, puternic, acuzat chiar de duritate excesivă și chiar despotism. Cum a supraviețuit prietenia voastră timp de jumătate de secol, fiind atât de diferiți? Și cum vă înțelegeți muzical? Personalitățile voastre antagonice creează dificultăți în muzică? Sau tocmai acesta e elementul interesant?

Nicu Covaci: Nici vorbă de personalități antagonice, suntem extrem de apropiați și ne înțelegem, și contrar aparențelor simțim la fel. Moni este mai puțin bătăios din fire, și el așteaptă crestinește ca Dumnezeu să le îndrepte pe toate. Sau are un insinct de conservare mai puternic…? Dumnezeu este însă foarte ocupat la ora aceasta și eu nu mai am timp să aștept, deci pun umărul și îi mai dau o mână de ajutor la îndreptarea lucrurilor (râde) … Iar la cuvântul ”despotism” deja sunt în stare să fac ordine!!! Dacă și astăzi sunt prieten cu Moni, și i-am făcut acel album ”Back to the future” este pentru că ne asemănăm mult și credem unul în altul.

Moni Bordeianu: Am fost rău, nebun, neordonat, neascultător, un rebel care își bătea joc de multe și de mulți. Nicu a avut grijă să nu o iau razna complet… Artist al frumosului și al iubirii am devenit cu timpul, mult mai târziu, abia cu vârsta ceva mai matură. E adevărat, când mă îndrăgostesc și dragostea e combinată cu pasiune, am tendința să devin irațional și atunci fac lucruri care mă duc până la prăpastia celor care se distrug din cauza unei iubiri. Poate doar de aceea pare ca sunt mai altfel decât Nicu. El se are ceva mai bine în frâu :). Antagonismus nu prea există între noi, la nivel profund. De când ne cunoaștem, există între noi o legătura puternică și adâncă, de respect și iubire reciprocă, poate nevăzută la suprafață dar e în suflet.

Spun de mulți ani: când ieșim la pensie, Nicu și cu mine vom cânta pe ștrand în Spania, Beatles și Stones, doar pentru plăcerea noastră. Two old guys in the sunshine.

  1. Surse din anturajul Phoenix ne-au spus că Nicu Covaci devine ”un alt om” în prezența lui Moni Bordeianu, sau a lui Valeriu Sepi. Un om mai fericit, mai calm, mai jucăuș uneori, mai liber. De ce se întâmplă acest lucru? Moni Bordeianu reprezintă pentru tine o legătură cu vremurile în care totul era mai simplu și tu erai într-adevăr un om mai fericit?

Nicu Covaci: Este adevărat și culmea, chiar în regimul comunist viețile noastre au fost mai luminoase și mai fericite. Concurența otrăvitoare de astăzi distanțează oamenii și sufletele și se întâmplă tot mai rar ca un grup de spirite asemănătoare să se alieze și să facă o frondă așa cum am făcut noi timp de 50 de ani. Și Sepi și Moni sunt băieți cinstiți pentru care aș sări și în foc, așa cum am făcut-o și pentru alții… deși uneori m-am ars rău…. La vremea când noi ne-am legat unul de altul, încrederea era reciprocă. Mentalitatea s-a schimbat odată cu ciocnirea imperativelor vestului…

  1. Moni, te-ai implicat în ultimul an foarte mult în noul colectiv Phoenix, ai participat la cantonamente de repetiții, la concerte, ai stat alături de ei pentru producția noului album. Ce te-a convins să arăți atât de multă implicare? Cum te-au acceptat noii membri Phoenix?

Moni Bordeianu: Nu a fost nevoie de nimic ca să fiu convins acum să mă implic. Pur și simplu e plăcerea de a fi cu Nicu și cu Phoenix, oricare ar fi componența. Și pentru mine Phoenix e pe undeva și copilul meu. De acceptat am fost și sunt acceptat întotdeauna.

  1. Asistăm în formația Phoenix la o componență fără precedent: Nicu Covaci, Valeriu Sepi, și el născut în anii 40, sau veteranul Dzidek Marcikiewicz, muzicieni cu o experiență inegalabilă, urcă pe scenă alături de copii de 12 și 14 ani. Cât de dificil este pentru voi acest lucru, din punct de vedere muzical?

Moni Bordeianu: Nu e atât de ușor cum ar fi cu un muzician rodat, deoarece copiii mai au de învățat și pun multe întrebări, încă trebuie să învețe să simtă anumite lucruri, dar din punct de vedere al tehnicii și al intrumentelor sunt mai departe decât eram noi la vârsta lor.

Nicu Covaci: Nu muzica este problema principală, pentru că ei sunt cei mai talentați copii pe care i-am cunoscut vreodată. Va trebui să le destăinuim ce înseamnă un colectiv și să-i facem să simtă forța pe care o poate degaja un astfel de grup: unul care are ceva de spus unui popor, de mesajul căruia chiar este nevoie!! În scurt timp vor deveni oameni de grup și se vor sprijini reciproc atât pe scenă cât și în viața de toate zilele. Desigur că numai Phoenix la ora asta nu poate să le ofere destulă activitate, si atunci e bine să cânte la orice ocazie pentru a câștiga rapid rutina pe care noi ne-am făcut-o în 50 de ani de existență pe scenă.  Băieții vor cânta deci în mici grupuri originale și vor câștiga și experiență și aprecierea publicului.

  1. Am aflat și noi că prieteniile există în spatele cortinei… Că s-a format un colectiv aparte  – în timpul cantonamentelor de repetiții, de exemplu, se muncește, se discută, se fac teme pentru acasă dar și…farse destul de dure. În primul volum al cărții sale Nicu povestea despre anii 60, o perioadă în care cei din Phoenix își făceau reciproc ”bancuri fizice”. Vezi în actualul colectiv tânăr o istorie care se repetă, un potențial pentru ”familia” pe care o dorești în Phoenix și despre care spuneai că exista atunci? Îi mai încurajezi în direcția asta?

Moni Bordeianu: Noi ăștia mai în vârstă nu mai facem bancuri fizice, dar da, curios, cei mici sunt la fel cum eram noi pe vremuri.

Nicu Covaci: Este incredibil, dar da, acea libertate de spirit și încredere reciprocă există deja exact în formula actuală. Băieții își tot fac glume reciproc, uneori cu rezultate chiar periculoase și tocmai aici este farmecul, căci se acceptă și au incredere unul în altul. În măsura în care vom avea ocazia să stam mai mult împreună ne vom cunoaște și mai bine și vom deveni iarăși un colectiv pe care te poți baza. În fond, la ora aceasta se pune problema ”cine duce steagul mai departe” și am ales tineri extrem de talentați despre care sunt convins că vor reuși să mențină calitatea și să păstreze mesajul. Un liant foarte eficient a fost solistul vocal Costin Adam… El are o sarcină grea în grup, ca și vârstă se află la jumătatea distanței între noi, cei vechi, și copiii de 12 si 14 ani. Dar are o putere enormă de exprimare și este extrem de credibil. Iar Flavius cu Andrei Cerbu fac niște farse memorabile !

  1.  Dacă tot a venit vorba despre Flavius, Nicu, ai ridicat multe sprâncene și ai produs multe zâmbete ironice, unele chiar răutăcioase, când l-ai cooptat pe Flavius Hosu ca membru ”titular” în Phoenix. Nu ai ales un toboșar cu experiență, cu zeci sau sute de concerte la activ, ci un copil de 13 ani. Cum au reacționat colegii din formație, veteranii Volker Vaessen sau Dzidek Marcinkiewicz, când ai luat această decizie? Dar Moni Bordeianu?

Nicu Covaci: Volker și Dzidek au fost inițial puțin șocați și în primul rând plăcut impresionați de bunul simț și de capacitatea de integrare a lui Flavius… La Phoenix se cer multe și ei sunt obișnuiți cu cei mai buni dintre cei buni ! Orice fel de sentiment de panică a dispărut însă tuturor după primul concert cu Flavius ! Și asta tocmai pentru că din punct de vedere muzical nu există nici un fel de rețineri… El e un toboșar excepțional care cântă și cu formația dar poate susține și singur un solo de jumătate de oră. Se bucură de aprecierea unanimă și ne dă senzația generală de siguranță, care a lipsit o vreme…

Nu neg că mi-am făcut anumite griji. Să nu neglijeze școala, sau să nu li se urce la cap, lui sau lui Andrei… Văd că asta nu se întâmplă, pentru că au și niște părinți extraordinari. Nu pot să îți spun cum îi sprijină și cât ne ajută! Să susții un copil cu o asemenea activitate nu e simplu, și mai e și foarte costisitor… Reușesc să găsească echilibrul perfect între a-i sprijini în ceea ce își doresc să facă, și educație, și pentru asta sunt de apreciat. Eu am zis întotdeauna că educația e cea mai importantă – fără ea, poți să ai talent cât Dumnezeu și degeaba. Bineînțeles că și noi ne facem partea… Concertul de lansare al albumului Vino Tepeș ar fi trebuit să fie pe 4 decembrie. L-am stabilit pe 6 pentru că Andrei avea teză în 5…. (râde).

Moni Bordeianu: Flavius e fenomenal de bun și de talentat. După Pilu, e prinul toboșar cu care mă simt bine pe scenă. E exact ceea ce îmi inchipui eu la un toboșar. Perfect pentru trupă. Un toboșar trebuie să se pună în slujba trupei și să înțeleagă că nu e instrument solo. Flavius a înțeles perfect asta, și ca muzician e mai departe decât mulți alții mai în vârstă. Țin tare mult la el.

  1. Am pus întrebarea de mai devreme pentru că știm că amândoi sunt nu numai foarte atașați de Flavius, ci și foarte mulțumiți de modul în care se lucrează cu el pe plan muzical. Cât de greu totuși credeți că îi este lui? Este clar că are multe de câștigat și mai ales de învățat de la voi, muzical, dar are potențialul pentru a oferi muzicii Phoenix tot ce se cere? Spuneai că Phoenix cere sacrificii enorme…

Nicu Covaci: El a început călcând pe un drum invers celor obișnuite,  și-a ascuțit simțurile și tehnica într-atât încât putea să acompanieze printr-un solo extrem de personal opere de muzică clasică, și în general piese foarte complicate. Problema lui nu este tehnica, ci stilul Phoenix, pe care încă îl învață de la noi. Dar se pare că nu are nici un fel de greutăți să acompanieze piesele fără să le distrugă și fără să greșească. E o realizare mare. Eu am totuși piese grele, complexe.

Moni Bordeianu: Am doar speranța să rămână cu noi încă mulți ani. Am de gând să mai cânt vreo 10 ani. Și asta nu e o amenințare, ci doar un vis. Uită-te la Rolling Stones. Citisem undeva pe net un comentariu prin care eram întrebați de ce nu ramânem acasă noi boșorogii, că nu mai avem voce, că de ce îmi distrug ”aura”… Omul acela nu a înțeles nimic din viața noastră, din vocația unui artist, din plăcera unui muzician de a cânta. Asta e ceea ce știu și fac cu plăcere, cânt. Și voi face asta până mor, cu îngăduința unor oameni fără fantezie (poate chiar invidie) sau fără ea. Știm cu toții că vocile nu mai sună ca la 20 de ani, dar cu toate astea ramâne profesionalismul, iubirea și plăcerea de a cânta mai ales. Nici Jagger nu mai sună azi la Satisfaction ca în 1965, și cu toate astea umple stadioane.

  1. L-am văzut pe Nicu Covaci interpretând repertoriul turneului ”Vremuri” în conjuncturi private, și am observat o bucurie aparte și o cu totul altă ”aură” decât cea pe care o afișează în concertele Phoenix. Una mult mai prietenoasă și mai deschisă. Este vorba de plăcere sau pur si simplu despre modalități foarte diferite de transmitere, pentru că mesajele sunt atât de diferite?

Nicu Covaci: Mesajele sunt diferite, iar eu nu mă ploconesc zâmbind fals în permanență și încercând să câștig publicul oricum. În Phoenix, mesajul nostru este unul mai războinic și nu ești credibil dacă tu cânți despre haiduci și voievozi care taie capete și aruncă cu buzdugane, și tu faci pe șmecherul zâmbind întruna. Piesele din anii `60 erau mult mai prietenoase, influența formației Beatles sau a lui Bob Dylan erau imense asupra noastră. Cu timpul am descoperit magia mesajului și forța de care dispuneam, ne-am pus în slujba acestui popor încercând să-i menținem șira spinării cât se mai poate și desigur că și expresia de pe fețele noastre s-a schimbat. Dar eu cânt și acum ”Girl from the North” a lui Bob Dylan și când o cânt zâmbesc, sunt fericit, îndrăgostit. Trebuie să îți dai voie să simți și să fii sincer. Și atunci câștigi.

Moni Bordeianu: Orice ai cânta, trebuie să dai sută la sută. Dai ce simți, și dacă nu reușești asta, lasă-te de muzică. Arta trebuie să distreze și să educe (Horatiu), asta o știau deja vechii romani și nimic nu s-a schimbat de atunci. Eu cel puțin cânt cu aceeași plăcere ”Știu că mă iubești”, ”Do you want to know a secret”, ”Gypsies on the run”, sau ”Jimi is doing alright”. Fiecare bucată e altfel și totuși publicul trebuie să simtă același lucru pe care tu încerci să-l exprimi în piesă: bucurie, sau frumusețe, iubire, critică etc. etc…

  1. Acest turneu nu se adresează numai publicului generației voastre, pentru că repertoriul este nemuritor. Beatles, Rolling Stones, The Doors, se ascultă și astăzi. Credeți că publicul tânăr rezonează cu aceste mesaje, că va veni la astfel de concerte?

Moni Bordeianu: Greu de spus. Cu tinerii de 18-20 de ani va fi greu, cred. La Radio și TV știm ce se dă, și ceea ce se dă nu e chiar calitate, melodie sau artă. Se dă ceea ce responsabilii pentru posturi cred că le vor aduce mai mulți bani. Publicul tânar nu mai e atât de critic cum era pe vremea noastră.

Nicu Covaci: Sunt foarte curios, pentru că mă doare să văd cum publicul nostru este manipulat de medii private spre o muzică lipsită de calitate spirituală. Spiritul și cultura unui popor sunt valorile care ar trebui să dăinuiască în veacuri. Ce să zic… Aștept să vedem!

  1. V-am văzut în repetate rânduri cântând în afara scenei, atunci când vă simțiți bine împreună, când ieșiți în oraș, când sărbătoriți. Despre Nicu se știe în anumite cercuri că nu refuză niciodată atunci când i se pune o ghitară în mână… Acest lucru înseamnă că mai faceți parte din categoria muzicienilor care fac asta din plăcere? Și nu e dezolant că ați rămas atât de puțini?

Nicu Covaci: Dezolant este că mentalitatea generală s-a schimbat în halul acesta , iar bucuria nu mai poate veni decât pe cale materială. Sunt muzicieni buni care au devenit disperați să câștige cât mai mulți bani, și nu contează în ce fel sa fac de râs. Mai există puțini care țin steagul sus și fac muzică adevărată. Unul a fost Johnny Răducanu, care a fost cel mai teribil pianist al nostru, a făcut artă și nu compromisuri, a dus România pe cele mai mari scene din lume și ca rezultat a murit în mizerie și de foame. Există acest risc. Nu vreau să intru aici în analize, că mă obosesc… Da, iau ghitara și cânt în parc, în tren, în club, oriunde pot crea o stare de bucurie și fericire fără să cer bani. În schimb, un eveniment cultural, un concert Phoenix trebuie respectat și publicul trebuie să prețuiască ce primește în acest context. Să știi că nu suntem chiar atât de puțini – trebuie doar să știi unde să ne găsești… Există seri în Club A, unde ne mai adunăm, cu Mircea Florian, cu Florin Silviu Ursulescu, Bebe Astur, mai vine și Doru Stănculescu, și oameni care fac muzică sau care susțin muzica și care trăiesc frumos.

Moni Bordeianu: Dacă nu mi-ar face plăcere nu aș face-o. Bani oricum nu prea sunt. Trist e doar că instituțiile care ar fi trebuit să aibă grijă ca noi să primim tot ce ni se cuvine (inclusiv din vânzări, de exemplu) ne-au înșelat ani de zile, între 1970 și 2008. Nu numai pe noi, nu e Phoenix un caz izolat, atâta doar că Nicu a vociferat ceva mai tare decât alții, prin urmare cazurile noastre se știu. Cu toate astea facem muzică de plăcere. În momentul când o faci pentru bani te înșeli pe tine însuți.

  1. Nicu Covaci a vorbit în multe rânduri despre libertate, deși nu este un om liber. Responsabilitățile uriașe pe care le-ai avut în toți acești ani ca lider al unui mit ca Phoenixul te-au făcut să fii foarte multe lucruri, însă nu ți-au dat voie să fii cu adevărat liber. Vezi în acest proiect personal, alături de Moni, un refugiu în acest sens? O gură de aer, o formă în care să te poți exprima ca artist fără a avea pe umeri greutatea brandului pe care faci eforturi să îl menții?

Nicu Covaci: Pe de o parte este interesant cum privești lucrurile… Hm… Într-adevăr mă aștept la niște seri relaxante și pline de bucurii. Adevărul este că efortul gigantic pe care îl fac de 50 de ani este foarte obositor. Din când în când trebuie să meditez sau să ma retrag în alte sfere și cel mai eficient lucru este să comunici cu publicul. O BUCURIE IMPARTĂȘITĂ ESTE O BUCURIE DUBLĂ! Iar ideea a fost a lui Moni: ”Măi, Nicu, hai să cântăm și noi, hai să uităm de toate, și să ne simțim bine, și să ….”. Odată cu vârsta, vine uneori și un soi de detașare și de amuzament cu care privești lucrurile, măcar din când în când… Curios e că ideea e prins. Și Costin s-a anunțat că apare la câteva concerte. Iar Andrei Cerbu va cânta în deschidere la Iași și la Bacău, cu o formație tânără pe care el a creat-o. Pe Flavius îl lăsăm acasă pentru că în iunie are examen de capacitate, teste naționale sau cum se cheamă mai nou… Și trebuie să ne facă mândri!

  1. Întrebarea de mai devreme se impune cu atât mai mult acum, când în Phoenix au apărut aspecte noi pentru tine, de care nu te-ai mai lovit, și responsabilități pe care nu le-ai mai avut până acum, nici în viața privată și nici in Phoenix. Cum e să te trezești primul în cantonamentele de repetiții ca să pregătești micul dejun pentru copii, sa faci cumpărături în funcție de nevoile lor, să programezi repetițiile astfel încât să le rămână timp pentru teme, și concertele în funcție de mersul la școală? Cum este să cenzurezi uneori comportamentele adulte pentru a-i proteja, sau să îi ții departe de aspectele nu prea plăcute din industria muzicală?

Nicu Covaci: Așa cum spui, de când arta s-a transformat în industrie, nu se mai caută decât câștig bănesc și nu mai contează calitatea. Aici pierdem enorm, căci avem o țară de oameni foarte talentați, sensibili și fără posibilitatea de a ajunge pe niște culmi. Industria îi exoploatează pentru scurt timp, apoi îi aruncă la o parte și ei ramân din anumite puncte de vedere niște handicapați pe viață. A spus-o și Florin Chilian chiar acum câteva săptămâni într-un interviu, și are dreptate ! Eu am avut parte de o educație foarte serioasă și am învățat devreme ce este bine si ce este rău, pentru bine mi-am sacrificat toată viața. Încerc să dau mai departe colegilor mei de orice vârstă valorile pentru care unii au luptat de–a lungul timpului și încerc să-i sensibilizez spre bine într-o societate condusă de … vedeți și voi ! Îmi dedic timpul pe care îl mai am încercând să am grijă ca anumite valori sa nu se ducă de râpă și încerc să încurajez oamenii să creadă : în bine, în muzică, în talentul lor. Asta funcționează cel mai bine când ești primul exemplu.

Noi suntem obișnuiți cu zile de repetiții în care se cântă și șapte, opt, zece ore. Este un efort, în mod cert, însă unul pe care îl putem face fără probleme și care ne și place. Pentru ei nu e atât de simplu, și a trebuit să schimbăm niște lucruri. Nu poți să ții un copil într-o activitate atâta timp, chiar dacă este una care îi face plăcere… Așa că cei care ne-am adaptat am fost noi. Dar să știi că am avut și surprize. Anul trecut am fost de exemplu la Mangalia, toată luna august, pentru un cantonament unde am repetat și am compus. Într-o seară, după aproximativ 10 ore în sala de repetiții, am ieșit la o terasă să luăm o gură de aer și sa ne relaxăm puțin pentru că fusese o zi foarte plină și obositoare – a doua zi aveam concert. Efectiv s-a muncit o zi întreagă. Nu pot să îți spun cât de terminați eram toți !! La un moment dat, după vreo jumătate de oră, îl văd pe Flavius că se ridică să plece și îmi cere cheia de la sala de repetiții. Îl întreb ”Ce, ai uitat ceva acolo?”… La care el îmi răspunde: ”Nu. Mă plictisesc. Mă duc să bat la tobe.”

  1. Ultimul album Phoenix conține compoziții realizate și de Costin Adam sau Dan Albu, nu doar de Nicu Covaci. Se zice că în actualul colectiv Phoenix Nicu Covaci acceptă sugestii și intervenții pe plan muzical chiar și de la Andrei Cerbu, care are doar 12 ani, atunci când vine cu o idee bună. Este o dovadă de schimbare? A ajuns liderul de fier într-un punct în care a devenit mai tolerant, mai deschis, ar spune unii mai slab? Sau doar a întâlnit acum niște oameni care știu pe ce ”butoane” să apese? Moni?

Moni Bordeianu: Tinerii aduc întotdeuna idei noi la care noi nici nu ne mai gândim. Îmi aduc aminte când am cântat eu cu Uranus la Fabrica de bere prin 1963-64, cu Wertheimer, Coradini, Pilu etc., aveam vreo 14 ani și prin mine s-a ajuns la bucăți mai moderne pe atunci, la Elvis, la Jerry Lee Lewis, la mișcare de scenă, la prezentare artistică. Deci tinerii au o infuență pozitivă deoarece se apropie unei muzici în mod sincer, așa cum simt, fără a fi cabotini.

Nicu Covaci: Eu am avut doar grijă să nu părăsim un drum pe care am pornit. Atât! Cine a rămas pe drum , în măsura în care a avut talent și inspirație, are sau a avut piese la Phoenix. Uite, Andri Popa este șlagăr (desigur mai mult datorită textului decât sistemului ritmic și armonic). Cele câteva piese ale lui lui Josef Kappl de pe Cantafabule sunt excelente. Deci în momentul în care apar piese care se integrează pe drumul bătut în cuie, eu le accept. Și noii membri vor ajunge să simtă și să înțeleagă mai adânc mesajul subliminal, mesajul spiritual, vibrația, și vor compune în acest sens.

E normal ca oamenii să se exprime. N-am nici o obiecție la un eventual ”Uite, Nicu, eu cred ca mai bine ar funcționa așa”, atâta vreme cât da, există argumente… Se întâmplă des, și atunci discutăm. Sunt chiar și momente în care Dzidek vine cu o idee total diferită și refacem totul… Mă rog, el ma cunoaște de 35 de ani. Și Costin e sincer tot timpul – e o calitate pe care o are și mi-a spus întotdeauna, direct, ce a gândit. Celor tineri nu le-a fost usor, poate si din cauza modului fals în care sunt cunoscut, din păcate. S-au apropiat greu. Este și o mare diferență de vârstă și de percepție. La repetițiile pentru lansarea de album au trecut peste bariera asta. M-am trezit înconjurat căci au fost câteva momente în care noi am uitat cât sunt de tineri și ce diferit facem noi muzica… M-au băgat în ”ședință”. Marc a deschis gura și mi-a explicat, susținut și secondat de Andrei și de Flavius, că viteza cu care lucrăm și cu care schimbăm anumite lucruri nu le este tocmai ușoară. Noi trei, adică eu cu Volker și cu Dzidek, ne citim gândurile unul altuia și ne intuim toți trei fantastic și fără să vrem am plecat în altă direcție. Ei încă nu ne cunosc suficient. Și el mi-a spus asta simplu, cu maturitate, uitându-se direct în ochii mei, ca unui prieten. L-am respectat pentru asta. Din clipa aceea am schimbat modul în care repetam…   Dar și ei la rândul lor mă respectă pe mine, și își respectă colegii, ceea ce e mare lucru.

18. Moni, într-un interviu din 2013 spuneai că ai vrea să te întorci acasă, și că plănuiești să faci acest lucru cel târziu în 2017, an care include și un plan pentru un nou album. Te-ai întors? Cum este ”acasă”? Ce s-a schimbat în bine și ce s-a schimbat în rău?

Moni Bordeianu: Da, probabil în 2017. Depinde însă mult în ce direcție se va dezvolta România. Vrea și are putere morală și economică de a deveni o țară europenă adevărată, sau va rămâne la turcismele ei, cu corupție, bacșișuri, furturi, minciuni, cu politicieni ipocriți și lacomi, pentru care poporul e doar o masă pe care să o poată înșela? Dar un nou album va veni însă în orice caz. Vreau să mă întorc pentru că eu mă simt cel mai bine când sunt în România cu băieții și cu unul sau doi prieteni pe care îi mai am, cu mâncarea românească și cu fetele frumoase din România.

In bine s-au schimbat unele lucruri, în general lumea se simte mai liberă, cel puțin în ce privește libertatea de a călători. Libertate adevărată însă încă nu există. Libertate adevărată va exista abia în momentul în care fiecare om reușește să-și trăiască viața așa cum trebuie trăită, fără grijă de unde ia bani pentru masa de mâine. Asta e o temă globală. Nu spun că a fost mai bine pe vremuri, dar aveam un vis, o țintă, o idee, știam pentru ce suntem rebeli și pentru ce luptăm – azi parcă lumea și tineretul își folosește doar coatele, și nu sufletul.

19. Pentru a încheia tot în tema turneului din luna martie și mai ales a repertoriului său, o ultimă întrebare: Ce iubiți cu adevărat? Și cum?

Nicu Covaci: Eu îmi iubesc în primul rând țara, aceea pe care o știu eu, așa cum o știam. Iubesc libertatea. Îmi iubesc din suflet și câinii, și pe oamenii care stau lângă mine. Și pe cei care nu m-au cunoscut personal niciodată și totuși îmi scriu uneori pe Facebook sau pe e-mail despre vreo bucurie pe care le-am adus-o. Cred că nu își dau seama cât de mult înseamnă… Acum sunt bine, am repornit un drum, dar au fost multe momente în ultimii ani în care a fost extrem de greu, dezamăgirile au fost gigantice, am fost aproape singur și datorită lor iubesc încă ceea ce fac.

Moni Bordeianu: In primul rând iubesc viața și respectul pentru fiecare individ și asta implică mai mult decât a iubi o persoană, un lucru sau o țară.

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s