Phoenix – vol. II (teaser)

CAPITOLUL 2

BLUFF-UL

Recunosc că am fost luat pe neaşteptate. Mi se zbârlise părul pe ceafă şi un val de căldură urmat de frisoane mă cuprinseră. Cum am putut fi atât de arogant, cum am putut să-mi închipui că tot ce-mi impun va şi reuşi? Soarta de fapt nu m-a răzgâiat prea mult, tot ceea ce am realizat, s-a făcut cu efortul imens al tuturor celor ce ţineau la noi. Succesul nostru nu a fost niciodată gratuit, a fost întotdeauna rodul unei munci fanatice în condiţii neobişnuit de neprielnice.

Grănicerii, impersonali în uniformele lor verzi, dar conştienţi de superioritatea poziţiei lor, mă înconjurară cu felinitatea pisicii ce-i da prăzii încă o şansă, doar, desigur, pentru a savura mai îndelung sinistrul joc ce nu putea avea decât un singur final. Pe faţa şefului vămii se putea citi hotărârea. Eram paralizat. În urechi îmi sunau ca un ecou cuvintele şefului de vamă:

– Ei, Covaci, de data asta sunt obligat să-ţi fac un control la sânge. Scoate totul jos!

Mi-aş fi dorit ca Alex să  iasă din cabina camionului să-i mai distragă cumva pe grăniceri, să câştig câteva momente pentru a mă adapta noii situaţii, dar urmând un instinct sănătos el nu-şi arăta faţa. În oglinda retrovizoare îi văzui capul, mult mai mic decât în realitate privind fix înainte.

– Chiar vreţi să controlaţi totul?

Disperarea începuse să se transforme în furie. O furie neputincioasă, dar în sfârşit valurile de căldură începură să se liniştească. Furia îmi dădea parcă aripi şi orice urmă de timorare dispăruse. Eram într-un fel de transă. În sinea mea începuse să se contureze un plan magnific, dramatic, dar care ne-ar fi scăpat de torturi fizice şi psihice, de puşcărie, de dezonoare. Devenii din nou activ.

– Poftiţi aveţi totul aici!

Am început să arunc de-a valma valize, genţi şi alte lucruri ce-mi veneau la îndemâna direct pe asfaltul barajului. Până la apă era doar o lungime de camion. Înălţimea barajului ce constituia graniţa între România şi Iugoslavia era atât de ameţitoare încât din adâncuri nu răzbătea  nici un zgomot. De importanţă internaţională, acest baraj peste Dunăre era şi singura cale de a trece cu vehicule dintr-o ţară într-alta şi în consecinţă era şi cea mai bine păzită trecere de frontieră românească. Noaptea era atât de întunecată încât nu vedeam decât luminile postului de grăniceri şi săgeata de faruri ce lumina trecerea peste baraj. Oh, Doamne, şi eram atât de aproape!

– Hei, hei, las-o mai moale, avem timp destul! Scoate tot ce ai!

– Dacă chiar vreţi să vedeţi totul, mai puneţi şi voi mâna! Vedeţi că am încărcat toată instalaţia de amplificare a formaţiei Phoenix şi cântăreşte câteva tone. Distracţie plăcută!

M-am întors spre cabină şi i-am strigat lui Alex:

– Fă-mi şi mie loc că aici ne prinde dimineaţa! Treci aici şi descarcă!

De data aceasta tonul vocii comandantului postului de grăniceri tună de se auzi, cred, până în Iugoslavia. Atitudinea mea nu avea de loc harul de a-i îmbuna sau linişti pe cei de faţă, dar eu ştiam că nu mai am nimic de pierdut. Îmi jucam ultima carte fiind parcă într-un fel de transă euforică. Acesta era deci sfârşitul. Un amalgam de gânduri greu de desluşit năvăliseră peste mine şi nu eram capabil să mă gândesc clar la ceva. Singura imagine ce începuse să se definească era figura mătuşii mele, Tuşi.  Eram parcă un somnambul ce trăieşte un coşmar. După ce am deschis uşile m-am retras încetişor spre partea stângă a cabinei unde Alex îngheţase în scaun. Câţiva soldaţi săriră sprinteni în camion, dar acesta era baricadat cu boxe până sus şi nu prea aveau cum să pătrundă mai departe. În boxe, chirciţi, băieţii treceau printr-o teamă de moarte. Nu aş fi vrut să schimb cu ei. Eu cel puţin mai puteam să mă mişc şi să respir aerul tonic de munte ce-mi dădea fiori. Mă gândeam la biata femeie care dorise cu tot dinadinsul ca fiul ei să se nască în libertate. Gravidă, cu burta la gură, o înghesuisem în boxa de „Selmer”, cea mai spaţioasă boxă ce o aveam.

Joji şi Erlend, pe vremea aceea supli şi elastici, speram să reziste mai bine.

– Astea ce mai sunt? se auzi glasul şefului vămii. Unde eşti? Vino-ncoace!

M-am îndreptat din nou spre spatele camionului. Ce naiba! Au găsit deja? Aveau lanterne, dar eu lipisem mai multe straturi de pânză neagră în locul unde ar fi trebuit să fie difuzoarele şi nu-mi puteam închipui că finalul a venit atât de repede.

Soldaţii luminau marile damigene cu vin roşu de Moldova şi de la Recas ce-l cumpărasem încă din timpul turneului. Unul se poticni de coşul în care se odihneau cele cinci şunci afumate.

– Ce să  fie? Amintiri, căci le cam duc lipsa în Olanda. Vreţi să vedeţi şi cârnaţii? am zis şi mi-am făcut vânt şi eu în camion unde de-acum locul devenise cu adevărat strâmt.

– Dă totul jos!

– Da, da, imediat!

M-am aplecat şi am început să descarc damigeană după damigeană, coşul cu şunci, coşul cel plin cu franzele şi în final coşurile cu cei câţiva zeci de cârnaţi uscaţi şi afumaţi, mândria şvabilor din Banat. La vederea muntelui de bunătăţi, bieţilor soldaţi, ţinuţi doar cu zeamă subţire, varză sau fasole, le sticliră ochii ca la pisici în întuneric, cuprinşi de lăcomie.

– Aveţi paşaport olandez de cetăţean fără cetăţenie! constată şeful grănicerilor. De ce aţi renunţat la cetăţenia româna?

Aş fi fost în stare să-i povestesc toată istoria cu interogatoriile de la miliţia judeţeană din Timişoara,toate piedicile puse în cale în timpul şcolii şi facultăţii de către organizaţiile de tineret, de partid şide securitate. Intrasem cumva într-un fel de vervă şi tensiunea din mine tindea cumva să explodeze;vorbind m-aş fi simţit mai uşurat.

Privindu-i pe cei doi care mă luaseră la întrebări am observat un fel de nesiguranţă, un fel de expresie ciudata pe care nu puteam încă s-o interpretez, pe feţele lor. Ceva îi stânjenea, parcă nu mai aveau autoritatea aceea de la început în privire şi în voce. Urechile mele de muzicant au dibuit acea schimbare fină, dar care încă nu însemna nimic.

Vrui să încep să povestesc, dar privirea îmi alunecă printre cei doi şi se opri asupra unui soldat care muşcase cu furie dintr-un cârnat Îmi prinse privirea şi, cu o expresie tâmpă de animal hămesit, se grăbi să mai muşte de câteva ori.

– Hei, ce faci acolo? m-am repezit ca un turbat la el uitând de intenţia de a câştiga timp cu pălăvrăgeala.

Elastici, dar fără brutalitate, soldaţii făcură un zid în jurul lui, prefăcându-se ca sunt ocupaţi cu cercetarea materialului compromiţător, totuşi împiedicându-mă să ajung la el.

– Stop! Drepţi! Stai! Hei, lasă cârnatul că doar nu l-o cumpărat mumă-ta! Lasă-l pe tovarăşul Covaci să-ţi dea el ceva dacă consideră de cuviinţă! Ca doar nu poate mânca el totul şi-i păcat să se strice…

Am înţeles apropoul şi, în clipa aceea, în capul meu începu să se contureze un nou plan.

– Dar bineînţeles că voiam să vă dau şi dumneavoastră în semn de atenţie ceva din proviziile acestea. Ce credeaţi? Ce bun e vinul de la Moldova din damigene?

Fără să aştept niciun răspuns începui să împart cu ambele mâini cârnaţi şi franzele. Am tras şi damigenele la vedere.

– Cine are nişte sticle goale?

Soldaţii şi vameşii se repeziră să caute sticle, bucurându-se de o asemenea pleaşcă, la care n-ar fi visat vreodată.

– Haideţi încoace cu sticlele să vă torn din vinul ăsta roşu că numai aşa sunt gustoşi cârnaţii! N-are nimeni un tolcer?! Ce întrebare tâmpită! Trebuie să mă controlez bine să nu fac chiar acum o gafă.

Eram într-o vervă debordantă de parcă ne-am fi dat întâlnire aici special pentru a face chef pe hotarul dintre România şi Serbia.

– Haideţi încoace, cine nu a primit?

Am făcut două pachete cu cârnaţi şi franzele, am scos de după boxe, acompaniat de rumoarea încurajatoare a celor ce molfăiau şi coşul cu telemea, am mai adăugat şi doua sticle de whisky ce le luasem doar aşa, la marele instinct şi am intrat în clădirea postului de grăniceri. Pentru dumneavoastră, şi vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, este doar pentru a păstra o amintire frumoasă, nu se ştie când voi mai veni în ţară. M-am adresat şefilor cu care am intrat împreună în clădire. Am mai scos o sticlă de whisky şi m-am aşezat provocator uitându-mă la ei în ochi. După ce am deşurubat dopul le-am oferit, celor ce se uitau la mine cu stupefacţie, sticla ce făcu rapid înconjurul camerei şi ateriză din nou la mine.

– Nu, mersi! am zis. Nu mai am voie să beau, va trebui să conduc drum lung şi e riscant, păstraţi dumneavoastră sticla! m-am adresat celorlalţi mai mici în grad, care nu primiseră pacheţel.

Sticla începu să facă din nou ocolul camerei.

– Trebuie să mă înţelegeţi, am plătit atâta vamă când am ridicat instrumentele, la venire, nu mai am bani să plătesc încă o dată, la ieşire. Pot conta pe înţelegerea dumneavoastră?

– Ai hârtii la ele?

– Bineînţeles, instrumentele au fost cumpărate din Amsterdam sau Londra de-a lungul anilor, au intrat cu avionul, direct de la producător şi am plătit corect toate taxele. Poftiţi!

Le-am întins un teanc impunător de chitanţe în limba olandeză, engleză şi română. Şefii păreau uşor descumpăniţi. Am continuat să fac presiuni:

– Dacă chiar vreţi, putem controla seria de pe fiecare boxă sau amplificator, să va convingeţi că nu scot nimic în plus din ţară, în afară de ce a intrat prin vamă!

N-am jucat niciodată poker, dar ştiam ce înseamnă bluff-ul.

– Păi va trebui orişicum să verificăm toată încărcătura, nu se dădură ei bătuţi.

Am apucat sticla ce ajunsese din nou în dreptul meu şi mai trăsei o înghiţitură savurând-o vizibil.

– Al naibii de bun! sper să nu mă oprească sârbii că dau de bucluc.

Sticla mai făcu o dată ocolul tristei încăperi, apoi, mai puţin decişi ca la început, şeful vămii şi comandantul garnizoanei se ridicară şi porniră cu pas de plimbare spre uşă. De voie, de nevoie a trebuit să-i urmez. Îmi puneam întrebarea până unde vor scotoci înainte de a se da bătuţi. Dacă făceau efortul să dea totul jos, ar fi descoperit difuzoarele pe care le demontasem din boxe şi ar fi putut intra la bănuieli. Atunci nimic nu ne-ar mai fi salvat.

Afară era o atmosferă de sărbătoare. Soldaţii înţeleseseră că am cine ştie ce motive să închid ochii la chiolhan şi nu s-au mai sinchisit să se oprească din băut şi molfăit la apariţia noastră. M-am suit în camion printre grănicerii tineri aşezaţi pe boxele în care băieţii mei îngheţaseră. Unul cu sticla de vin în mână, şezând pe boxa unde era închis Ovidiu, îngâna o melodie de la el de acasă şi bătea ritmul cu bocancul în rama de lemn a boxei. O mişcare mai necontrolată, şi l-ar fi lovit pe Ovidiu în nas. Am încercat să-l ademenesc să se dea jos de pe boxă.

– Hai să vă arăt şi ce e mai încolo! Nu vreţi să aruncaţi o privire?

Ce privire era să mai arunce săracul cu acei ochi sticloşi şi fără de înţelegere!?

– Controlaţi tot camionul, ce staţi? se răţoi la ei fără convingere unul dintre şefi.

Mârâind un „da, s’trăiţi!”, soldaţii se puseră în mişcare vânzolindu-se prin spaţiul strâmt dintre pereţii de boxe.

Dintr-o dată se auzi un mârâit feroce şi o dihanie ieşi din spatele întunecat al camionului.

– Bau!

Pentru o secundă toţi încremeniseră, inclusiv eu.

Hohotul de râs care a urmat a spulberat şi ultimul dram de tensiune. Unul dintre soldaţi descoperise blănurile de lup şi de mistreţ ascunse în spate de tot, nedând nicio însemnătate difuzoarelor fără cutii ce zăceau acolo.

– Asta ce mai e? întrebă şeful vămii.

– Sunt o grămadă de ele acolo, răspunse cel cu blana de lup încă pe cap.

– Scoateţi totul afară!

În sfârşit mă aveau la mână. M-au prins în flagrant delict. Blănurile proveneau din braconaj şi oricum era interzis să le scoţi peste graniţă. Pentru vânătoarea de lupi, urşi, mistreţi şi căprioare se încasau sume mari în valută de la străinii care veneau cu puşti cu lunetă şi trăgeau de la ferestrele hotelurilor în care stăteau.

A trebuit să intru din nou în clădire cu cei mai mari în grad şi să le explic cum stătea situaţia. Ei nu aveau niciun interes referitor la blănurile găsite, dar aveau, în sfârşit, prilejul de a mă mai stoarce de câte ceva. Prevăzusem asta, blănurile erau exact momeala din care trebuiau să muşte funcţionarii vămii, şi pregătisem nişte pungi pline de cumpărături pe valută de la shop-ul hotelului Continental din Timişoara. În afară de acestea, pe lângă ţigări, ciocolate şi gume de mestecat, mai erau şi două pachete cu bani.

Am pus toate acestea pe masa fără să dau vreo explicaţie şi fără să mă mai preocupe cine va împărţi cu cine. Starea de tensiune apăruse iarăşi şi creştea în mine din moment în moment. Nu cumva am noroc? Asta însemna cumva salvarea? Chiar au muşcat în halul ăsta? Nu îndrăzneam să-mi duc gândul până la capăt. Timpul trecuse fără să ne dăm seama şi prin fereastră începuse să apară un gri murdar al zorilor. Eram cu toţii obosiţi. M-am uitat la ceas şi am intrat în panică. Băieţii stăteau închişi în boxe cam de trei ore. Cu tot Valium-ul ce le-am administrat şi poziţia de Yoga aleasă de mine, dacă mai erau în viaţă, în curând vor începe să ţipe. M-am îndreptat hotărât spre uşă în aşa fel încât domnii să-şi dea seama că nu mai au de aşteptat nimic de la mine şi că tot ce era de spus s-a spus. Ar fi fost îngrozitor de penibil să mă oprească sub un pretext oarecare şi să renunţe la prada ce le căzuse mură în gură. Pachetele cu cârnaţi, pungile cu bani, ţigări şi tot restul de fleacuri dispărură într-o clipă.

– Auzi, Covaci? Vocea îi era plină de lehamite. Noi îţi dăm drumul, dar peste podul ăsta să nu mai vii înapoi, ţine minte. Te descurci cum ştii la sârbi.

Am aruncat la repezeală resturile chiolhanului, valizele şi cele câteva obiecte ce zăceau răsfirate, am închis uşile şi m-am aruncat în cabină. Deşi încă nu scăpaserăm de tot, ochii îmi ardeau din cauza lacrimilor reţinute cu forţa şi, cu vocea înăbuşită de bucurie, îi spusei lui Alex:

– Porneşte şi nu te uita înapoi, orice s-ar întâmpla!

– Ce făceai dacă descopereau ce transportăm de fapt?

– Aruncam tot camionul în baraj.

CAPITOLUL 3

Odiseea

Camionul făcu un salt înainte ţi porni ca din puşcă. Mă sileam să nu privesc în oglinda retrovizoare. În urechi îmi vuiau tot felul de somaţii de stat, de oprit, în faţa mea asfaltul barajului începu să şerpuiască, imaginaţia mi-o luase razna. Aveam senzaţia că mergem mult prea încet, că totul se desfăşoară cu încetinitorul. De fapt camionul vuia zburând ca o săgeată înspre malul sârbesc. În lumina difuză începui să desluşesc hăul de o parte şi de alta a barajului. Scăpasem cu adevărat? Îmi venea să mulţumesc cuiva, unui dumnezeu în care nu crezusem niciodată şi nu-i cerusem nimic. Linia reflectoarelor se întrerupea undeva la infinit şi acela era punctul unde voiam să mă văd deja. Tensiunea era insuportabilă. Alex nu mai scosese niciun cuvânt după ultima mea replică şi cu ochii aţintiţi înainte, cu pedala de gaz apăsată la maximum se ţinea cu disperare parcă de volan. Şi el voia să se vadă din nou pe pământ stabil. Imensitatea barajului de beton avea ceva ireal. Lumina crescuse în intensitate, dar vizibilitatea era tot mai proastă. Începuse să se lase o ceaţă alburie ce făcea ca totul să pară sinistră. În capătul şirului de lumini ale barajului care se cufunda în ceaţă parcă dinadins, ca să nu vedem ţărmul salvării, apăru o pată întunecată, la început abia vizibilă, apoi începu să se mărească. Era capătul şirurilor de faruri. Dincolo ne aştepta necunoscutul. Îmi dădeam seama cu durere că ce-a fost greu încă n-a trecut.

Oare ce probleme ne vor face sârbii? Te pomeneşti că vor şi ei să controleze totul. Din păcate nu le cunoşteam limba, ce naiba era de făcut? Nu-mi închipuiam că aş putea sa-i mai momesc cu cârnaţi şi alte fleacuri. Dinţii mi-se încleştaseră. Eram hotărât să reuşesc şi de data asta cu orice preţ. Pe neaşteptate ieşirăm din zona de lumină a farurilor şi, cu uimire, constatai că platoul cu clădirea corpului de grăniceri şi vama era pustiu şi neluminat. Alex făcu o curbă largă şi opri undeva lângă o barieră. Am stat câteva secunde încordaţi, aşteptând să fim atacaţi cu întrebări de către cei care aveau de păzit malul sârbesc. M-am uitat la Alex, el s-a uitat la mine şi am întors privirile amândoi spre barieră. Sunt sigur că ne gândeam la acelaşi lucru. Ce-ar fi să pornim rupând bariera şi să dispărem în ceaţa ce se aşternea peste pădurile întunecate de pe malul Dunării? Ne roteam privirile primprejur, încordarea ajungând la maximum. Doream să ne confruntam cu cineva şi asta cât mai repede, să putem scăpa de starea de incertitudine ce ne sufoca. Simţind că dacă mai aştept o secundă explodez şi gândindu-mă la cei chirciţi în boxe, deschisei uşa cabinei şi sării afară.

– Alex, hai, e rândul tău! N-ai zis tu cândva ca ştii ceva sârbeşte? Zi-le să vina să ne facă controlul că nu mai putem aştepta!

– Zic eu, zic, dar cui? Nu vezi că postul ăsta e închis. Pe aici nu putem trece.

– Nu fi nebun! Ţi-aduci aminte ce ne-au zis vameşii români? Înapoi nu mă întorc nici dacă trebuie să rup bariera asta.

– Ce, ai chef să te-mpuşte?

– Cine să mă împuşte? Nu vezi că nu-i nimeni? Ăştia se bazează pe sârguinţa vameşilor şi a grănicerilor români şi îşi închipuie că nu trece nici dracu’.

– Stai să vedem dacă chiar nu e nimeni pe aici! Fă scandal, trebuie să apară careva.

Am sărit în maşina şi am început să claxonez. La început mai timorat (parcă tot nu aş fi dorit să apară careva), apoi cu tot mai multa îndârjire. Am redeschis uşa apucând să mai aud ecoul claxonului încă o vreme reflectat de munţi, dar estompat cumva de ceaţă. Am sărit din nou jos şi am aşteptat. Nicio mişcare. Nimeni nu s-a repezit cu puştile la noi, nimeni nu ne-a întrebat ce vrem şi încotro plecăm. Doar că din păcate nu plecam.

– Hai să facem un control, nu se poate să nu fie cineva pe-aici. Am luat-o fiecare în altă direcţie. Laun moment dat îl auzii pe Alex:

– Hei Nicu, vino încoace, aici este un ghişeu şi înăuntru e cineva!

M-am repezit într-acolo. Într-adevăr prin geamul unui ghişeu închis se putea vedea un cetăţean care dormea dus cu capul pe masă. Am început să batem cu pumnii în geam şi într-un târziu vameşul începu să se mişte. Se uită împrejur nedumerit, ne văzu şi apoi îngrozitor de încet se ridică şi se îndreptă spre geam. Deschise geamul, se uită la noi cu aerul unuia care vede fantome şi bolborosi ceva pe limba lui.

– Scoate paşaportul! zise Alex şi îi vârî sub nas teancul de documente. Vameşul făcu ochi mari. De-abia acum zări în spatele nostru camionul pe jumătate cufundat în ceaţă. Având senzaţia că vrea să ne trântească geamul în nas, m-am vârât pe jumătate în ghişeu. Vameşul făcu un salt înapoi. Alex mă trăgea de cămaşă şi boscorodea ceva neînţeles în limba sârba, presupun. Revoltat, m-am întors la Alex strigându-i să mă lase în pace, moment în care vameşul sârb profită şi închise geamul. De după sticlă, din cabină, ne privea nehotărât, cu ochii bulbucaţi de somn. Semăna cu un peşte mare şi urât într-un acvariu. Nu-i venea a crede că cineva reuşise să treacă de cerberii români la ora aceasta când este oricum extrem de mic traficul, sau chiar inexistent s-ar putea spune. Cine e tembelul care se oferă de bunăvoie vameşilor la control tocmai când au cel mai mult timp să te persecute? Se uita în paşapoartele noastre şi se pare ca ele i-au făcut cât de cât impresie, un paşaport olandez şi unul german nu se compară cu unul de ţăran sârb sau român care treceau graniţa cu mici treburi sau îşi vizitau rudele. Zona ţine încă de Banat. (Există un Banat sârbesc, unul românesc şi unul unguresc. Cei din aceste zone sunt mândri de provenienţa lor şi există o anumită prietenie şi înfrăţire tacită.)

Din ceaţă apăru şi o arătare verde ce se dovedi a fi un grănicer sârb, care, cu paşi de somnambul, se apropie de noi.

– Ima te li cigarete? întrebă el.

– Hm!? făcui eu.

– Dă-i nişte ţigări, Nicule! zise Alex.

Făcui stânga-mprejur şi mă suii în cabina camionului de unde mă întorsei cu un pachet de DUNHILL pe care îl întinsei grănicerului. Acesta făcu ochi mari şi dispăru în ceaţă mult mai repede decât venise de frică probabil să nu mă răzgândesc.

Între timp apăru în uşa ghişeului şi vameşul care văzuse faza cu soldatul. Deja ceva mai binevoitor ne întinse paşapoartele păstrând însă hârtiile de vamă ale instrumentelor. Am întins mâna spre ele dar el mi-a făcut semn sa-l urmez şi s-a îndreptat spre camion. M-am uitat la Alex şi acesta ridică din umeri.

– Îmbrobodeşte-l cumva, zii ceva, până nu-l apucă conştiinciozitatea!

Alex mări pasul pentru a-l ajunge din urmă. Vameşul ajunse în spatele camionului şi bătu cu pumnul în uşa în semn să deschidem.Scrâşnind din dinţi am deschis uşa şi m-am dat în lături, pregătit de orice.Surpriza de pe faţa încă adormită a sârbului nu se poate descrie. Se uita la mine întrebându-mă ceva.

Eu arătai spre Alex pasându-i-l lui, să se descurce cum ştie.Se legă o convorbire între cei doi în care Alex bâlbâia ceva, iar vameşul părea tot mai hotărât şi mai neînduplecat.

– Ce vrea? Alex dădu ochii peste cap.

– Zice că de ce nu avem o listă cu tot ce avem ca el să poată controla obiect cu obiect.

– Zii că nu scrie niciunde că e nevoie de aşa ceva! După câteva secunde de dialog se întoarse din nou spre mine şi zise:

– N-ai decât să citeşti regulamentul că doar nu e afişat degeaba.

– Ce-i tâmpit? Cum să citesc în păsăreşte. Trebuie să mai învăţ o limbă ca să trec o graniţă? Pai aşa unde ajungem? Eram nervos şi obosit. Nu-mi mai păsa dacă vameşul cunoaşte şi limba română. Voiam să accelerez trecerea cu orice preţ. Fiecare secundă putea fi fatală. Mă aşteptam să aud răcnete din boxe, dragii de ei, băieţii porniseră aşa cum erau îmbrăcaţi duminică la prânz. Doar jeanşi şi cămăşi subţirele. Între timp se lăsase o răceală umedă ce pătrundea până la oase. Aş fi fost deacord sa-i fac cadou vameşului orice, dar acesta se trezise între timp şi pornise cu paşi mari înspre dugheana lui încălzită.

– Hei, noi ce facem? strigai în urma lui.

Fără a da vreun semn că m-a înţeles intră în clădire şi închise uşa după el. Ostentativ, se îndepărtă de ghişeu şi, cu spatele la noi, se aşeză la o masă unde-si făcu de lucru. Cred ca era foarte bine că nu mă mai putea auzi, căci ce-mi venea la gura ar fi făcut să se veştejească şi un brad.

– Hai iute! preluai eu iniţiativa.

Alex se uita neînţelegător la mine. Nu l-am mai aşteptat şi mă repezii spre camion. Deschisei uşa şi dintr-o săritură luai loc pe bancheta dublă. Scotocii prin boarfele mele şi găsii ce voiam.

– Trebuie să facem rapid o listă, nu există nicio altă şansă, îi zisei lui Alex. Alex încă nu înţelegea. M-am aruncat ca un uliu asupra hârtiei şi am început să înşir cu viteză diferite aparate, boxe, ghitare şi tot felul de fleacuri.

– N-ai să termini pin’ la prânz, zise Alex.

– Ce vorbeşti? Nu trebuie scris totul şi nici nu am de gând. Trebuie cumva sa-l ademenim din nou afară. Că doar nu are de gând, singur cum e, să verifice totul. Trebuie sa-l convingem de bunele noastre intenţii şi să-l facem să renunţe la control.

În două minute alcătuisem o listă aproximativa cu ce era mai bătător la ochi şi începui să bat din nou cu pumnul în geamul ghişeului fluturând hârtia. Vameşul se ridică fără chef, ieşi din nou pe uşă, îmi luă din mână lista improvizată şi porni spre camion. I-am deschis din nou uşile din spate şi m-am dat la o parte dând din umeri. Mi-a spus ceva pe sârbeşte, presupun ca voia să descarc, dar l-am servit cu un nou ridicat din umeri. Alex dispăruse şi moşmondea ceva în cabina camionului. Vameşul mi-se adresă din nou, recoltând acelaşi ridicat din umeri. Făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să se suie el însuşi în camion, dar luând aminte la harababura lăsată de chefliii grăniceri români se opri stingherit. Vru din nou să mi se adreseze, dar privirea îi lunecă pe lângă mine primind o sclipire şmecherească. M-am întors şi l-am văzut pe Alex cu un cartuş de ţigări şi una din sticlele de whisky păstrate pentru sufleţelul nostru. Alex, cu o hotărâre în ochi de care nu-l credeam capabil, îi întinse vameşului ţigările şi sticla. Nu zise nimic. Vameşul cu braţele pline mai aruncă o privire camionului, zise ceva şi se îndreptă spre ghereta lui. Se mai oprio data şi făcu un semn de lehamite cu o mâna, apoi dispăru în căsuţă. Alex se aşeză la volan. Din ceaţă apăru somnambulul de grănicer şi începu să ridice bariera. Mi-am înăbuşit cu greu un chiot de bucurie şi am sari în camionul care se urnise deja. După câteva secunde dispărură şi barajul şi punctul sârbesc de frontieră şi ne afundarăm în ceaţă.

– Da-i gaz!

Alex apăsă pe pedala de viteză până în capăt şi schimbă viteza. Am început să strig, să chiui şi să sar în sus pe bancheta cabinei.

– Astâmpără-te ca de-abia văd ceva, lasă-mă să conduc, să nu păţim chiar acum ceva.

Am condus aşa cu viteză maximă deşi abia vedeam drumul ce şerpuia tot mai sus pe munţii de pe malul sârbesc al Dunării. Camionul începu să geamă şi viteza scădea văzând cu ochii. Alex schimbă vitezele până ce la un moment dat ajunserăm într-a-ntâia. Ceaţa se îngroşase în aşa hal că în lumina anemică a farurilor abia daca mai vedeam la un metru, doi în faţa noastră.

– Dacă vine unul din faţă, de-a rostogolul ne ducem până jos şi va trebui să facem tot urcuşul din nou.

Gluma lui Alex era macabră şi se potrivea cu întunericul ce ne cuprinse.

– Parca voiau să iasă zorile, zisei nefericit de felul în care se desfăşurau lucrurile.

Băieţii trebuiau scoşi cât mai repede din boxe, nemaivorbind de biata femeie gravidă. Trebuie să recunosc ca începusem să am un fel de admiraţie pentru cei care au rezistat până acum strânşi între plăcile de lemn. Şi când mă gândesc că săracii nici n-au avut timp să se hotărască. Decizia le-a fost luată şi ei încă ameţiţi de perspectiva ce li se oferea rămăseseră hipnotizaţi. Desigur că liniştea lor venea şi de la pastilele ce le înghiţiseră, nu ştiam cât timp îşi vor mai face efectul.

– Fir-ar să fie! Unde mergem, nu mai vad nimic? Avem în stânga şi în dreapta prăpastie, ajunge să fac o mişcare greşită şi trebuie să înotam.

De-abia a zis acestea şi furăm orbiţi de o lumină îngrozitor de puternică. Fără să vreau dusei mâinilela ochi, spre norocul meu, căci, speriat şi orbit, Alex pusese o frână ce m-a aruncat în parbriz. Dacănu se întâmpla să am mâinile în faţă loveam cu capul parbrizul şi aş fi trecut precis prin el, aşabraţele au mai atenuat din impact.

Când am deschis ochii frecându-mi cucuiul ce ameninţa să se ivească, am rămas stupefiat. Alexholba şi el ochii încremenit cu mâinile pe volan. Motorul camionului strănută de câteva ori şi seînecă.

În faţa noastră se deschisese paradisul. Nu pot face altă asemănare, era imposibil de descris imaginea ce ni se deschisese în faţă.

În dreapta noastră se aflau câteva stânci şi câţiva copaci. În faţă şi, de fapt de jur împrejur, eram înconjuraţi de o mare strălucitor de albă din vălătuci de nori ce se întindea până la orizont. De sus,soarele ardea cum nu-l mai văzusem niciodată, între noi şi el nemai fiind niciun strop deumezeală. Ne aflam pe o insuliţă verde în acest ocean alb ce ne înconjura din toate părţile, ca întablourile de prost gust cu îngeraşi dolofani ce se jucau din nor în nor. Cred ca mi-am ţinut respiraţiamultă vreme fără să fac nicio mişcare. Imaginea mi-se părea un fel de OMEN, un mesaj nescris, unfel de felicitare pentru reuşita noastră. Şi aşa o interpreta şi Alex care avea ochii umezi mişcat deatâta frumuseţe. Nu-mi dau seama cât timp am stat aşa, vrăjiţi, dar la un moment dat am auzit niştezgomote ciudate ce veneau de undeva parcă din adâncuri. Băieţii începuseră să ne aducă aminte căse aflau încă închişi în boxe şi, cu tot riscul de a fi descoperiţi începură să zbiere să-i las afară. M-amrepezit la uşa din spate şi am deschis-o larg. Până şi frigul dispăruse. Soarele mă mângâia cu omână de mamă, parcă.

Mi-am făcut găuri în palme încercând să fiu cât mai rapid în deşurubarea plăcilor din spate ale fiecărei boxe. 48 de şuruburi avea fiecare şi trebuiau toate deşurubate cu mâna. Din palme începusesa-mi curgă sânge, dar, scoţând un fel de scâncet de furie şi neputinţă, continuai să scot şurub dupăşurub.

Orbiţi şi clătinându-se, băieţii începură să coboare din camion. Am sprijinit-o pe tânăra viitoare mama şi m-am uitat cu respect la ea.

– Unde suntem?

– În rai!

4 thoughts on “Phoenix – vol. II (teaser)”

  1. Foarte fain povestita aventura.
    N-as fi putut sa o fac. M-o apucat frica numa’ din ce ai povestit.
    Multam de postare.
    PS. Tu esti Vadime? Vai ca tot n-am scapat de tine !!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Nu poți să fii și genial, și om normal în același timp. Eu am avut noroc.

%d bloggers like this: